VENIŢI ACASĂ, MĂI PĂRINŢI

Singuri, fără mamă şi fără tată

O surioară şi un frate au rămas de unii singuri într-un sat în care nu au nici rude, nici apropiaţi. În vârstă de doar 12 şi 15 ani, ei locuiesc în casa din care, acum patru luni, a plecat mama lor şi în care nu a călcat niciodată propriul tată.

Olga şi Mihai Balinschi, din satul Bieşti, jud. Orhei, nu pot uita nici astăzi o friguroasă zi de februarie (2003), când au petrecut-o pe mama lor. Femeia şi-a lăsat copiii şi a plecat în Rusia, în căutarea unei bucăţi de pâine. Acum trei ani, ea divorţase de tatăl copiilor şi nu mai putea suporta sărăcia.

Prima noapte petrecută fără mama a fost una lungă, de coşmar. “Credeam că dimineaţa nu va mai veni niciodată. Ne era frică şi frig”, îşi aminteşte Mihai, un băiat cam firav, dar frumos şi îngrijit. El este acum capul “familiei”. Încetul cu încetul, copiii au început să se obişnuiască cu singurătatea, acceptând-o, pare-se, ca pe un lucru firesc. De parcă şi-ar fi pus sub oboroc adevărata fire a “vârstei inocenţei”. Au devenit maturi din cauza grijilor gospodăreşti, străine celorlalţi copii….

“N-aveam puteri să tai lemne”

Prima iarnă, pe care au învins-o singuri, a fost cumplită. Uneori, Mihai, nu mai avea puteri să taie trunchiurile groase şi noduroase – lemne cu care făcea focul în casă. La Paştele din acest an n-au ciocnit ouă roşii cu mama lor. Credeau că o să vină de sărbători şi o aşteptau ca pe o sfântă. Au cotrobăit prin podul casei şi au găsit puţină vopsea, aşa că au avut câteva ouă roşii. Mama, însă, nu a venit… A telefonat mai târziu unui vecin şi l-a rugat să le transmită copiilor că va veni în august. De când a plecat, nu le-a trimis nici un bănuţ.

Mihai, pe parcursul întâlnirii noastre, nu a zâmbit niciodată. Încerca cu greu să schiţeze un surâs când mai spuneam câte o glumă. Olguţa, în schimb, s-a dovedit a fi mult mai veselă. Pistruiată, cu ochii de culoarea cerului senin, mărunţică, fata umbla ca o albinuţă în jurul nostru, povestindu-ne vrute şi nevrute.

- M-am urzicat la picioare, dar îmi trece. Când aţi venit, eu taman smulgeam urzica din faţa saraiului. Ştiu de la mama că, în faţa caselor de gospodari, nu trebuie să crească buruieni. Trebuie să fie numai flori, ne spune Olguţa sfiindu-se un pic.

“E ca la gospodari, aşa cum a zis mama…”

Se ruşinează de picioarele-i pline de ţărână şi de pantalonaşii prăfuiţi, dar merge mai departe şi ne arată tufele de bujori din faţa casei. Aceste flori sunt mândria ei. Mă rog, e ca la gospodari, adică “exact aşa cum a zis mama”.

Ne urcăm pe prispa casei, a unei mici case bătrâneşti, din cotileţ, care nu a fost tencuită niciodată. Are două odăi, geamuri mici şi uşă veche, care nu au fost vopsite de zeci de ani. Mihai e ghidul. Ne conduce în odaia lor şi îşi cere scuze că nu au reuşit să strângă hainele, cărţile şi să le pună la locul lor. Pe patul Olgăi, vedem o rochiţă frumoasă. Ea o îmbracă la şcoală, dar şi atunci când prezintă miniconcerte în casă…

- Iau şurubelniţa, îmi imaginez că este un microfon şi… cânt. Îmi place foarte mult să cânt, să dansez. Cred că o să devin cântăreaţă sau artistă, visează Olga.

- Iar eu o aplaud şi o chem la bis, adaugă Mihai.

Ambii copii au aproape aceleaşi pasiuni. Şi Mihai este un împătimit de muzică. E fanul O-Zone, Eminem, Scooter. Are adunate 32 de casete audio, pe care imprimă de la radio cântecele favorite. De fapt, casetofonul şi televizorul (vechi, mic, alb-negru) sunt aproape singurele plăceri pe care şi le permit aceşti doi copii. Nu au bani să plătească curentul electric. Acum câteva luni, au fost vizitaţi de un grup de olandezi care i-au filmat şi le-au lăsat… ceva bani. Din  acei bani, Mihai a plătit unui tractorist ca să le are cinci ari de pământ printre rândurile de viţă de vie, iar din restul banilor a achitat factura pentru energia electrică. Pentru a nu consuma mult curent, fraţii îşi spală rufele în lighean, deşi au o maşină veche de spălat. Cel mai greu le vine să spele lenjeria de pat, care e atât de mare pentru mâinile lor…

În ajunul plecării noastre, de Sfântul Nicolae de vară, la Bieşti a fost prăznuit hramul satului.

- Ştiam că nu vom avea oaspeţi, dar ne-am pregătit de hram aşa cum am putut. Am scos ţolurile afară, le-am scuturat, am măturat prin casă şi am spălat podeaua, povesteşte Mihai.

- Atunci, am obosit foarte tare, dar nu putem sta în murdărie, căci mama, la despărţire, ne-a spus să avem grijă de curăţenie. Când e praf în casă, îmi pare că merg furnici pe mine şi nu-mi place deloc, zice Olga şi se scutură puţin (de furnicile imaginare) .

“Ne-am bătătorit mâinile cu sapa”

În primăvara asta, ei au săpat şi au prăşit singuri opt ari de pământ de lângă casă. Au sădit şi semănat totul ce au găsit în podul casei: ceapă, usturoi, fasole, porumb, bob, mazăre. Au dorit foarte mult să pună în pământ cartofi (care pentru o gospodărie săracă e a doua pâine) şi roşii (“care sunt foarte gustoase!”), dar nu au avut de unde să le ia, nici bani, ca să le cumpere. Mihai prăşeşte cu o sapă mare, iar Olguţa are una mai mică, pe potriva puterilor ei. Grădina e curată, fără buruieni, în schimb, mâinile lor sunt pline de bătături.

Mâncarea o pregătesc tot ei. Împreună, prăjesc cartofi, fac borş, scrob, fasole, chiar şi mămăliguţă. Mai des, însă, mănâncă la o vecină sau la Centrul pentru copii şi tineret “Bineva” din Bieşti, care oferă, în fiecare zi, mese pentru 30 de familii sărace din localitate. Uneori, însă, nu iau prânzul, pentru că au mult de lucru.

Singurele vietăţi din curtea lor sunt o găină, un cocoş, un iepure şi un câine, cărora le poartă de grijă.

- Nu prea mâncăm carne. Noroc de o vecină, care ne mai serveşte din când în când. Dar nici nu ne apucăm să tăiem vietăţile noastre. Nu putem. Găinuşa va cădea la anul cloşcă, iar pentru asta e nevoie de cocoş. Iepuroaica am dat-o, pe 10 mai, la iepuroi. Pe 10 iunie trebuie să fete. Poate vom avea şi iepuraşi, zice Mihai.

Câinele e jigărit, căci îl hrănesc numai cu tărâţă opărită. Patrupedul aproape că nu latră. Nici nu are la cine. El doar flutură din coadă în fiecare dimineaţă, atunci când copiii pleacă, iar când vin de la ore, îi întâmpină cu acelaşi gest de prietenie.

Întâlnirea cu aceşti doi copii m-a răvăşit. Am văzut mulţi de-alde dânşii – lăsaţi de părinţi, dar în grija rudelor. Mihai şi Olga, însă, au rămas să se descurce de unii singuri într-un sat în care nu au rude, apropiaţi şi în care sătenii îşi caută de grijile lor. Aceşti copii au ajuns să aibă necazurile şi preocupările maturilor: să sape, să prăşească, să semene, să strângă roada, să facă mâncare, curăţenie, să spele… Ei nu au nici un pic de timp liber, căci, pe lângă (hai să-i zicem chiar aşa) lupta pentru existenţă, trebuie să meargă la şcoală. Ei nu ies să se joace cu cei de-o seamă cu ei, pentru că mereu au ceva de lucru…

- De ce vă chinuiţi atâta, dacă mama va veni în august şi o să vă aducă şi bani? îi întreb.

- Dar dacă pe drum îi fură cineva toţi banii? Că se mai întâmplă şi aşa. Nu vrem să umblăm cu cerutul sau să ne ducem la vecini ba după un pumn de fasole, ba după făină, îmi răspund ei…