Poveste de vară sau unde s-a ascuns fericirea?

undeva acolo

A ieşit într-o dimineaţă din casă şi gîndul a purtat-o spre drumuri demult uitate. A cutreierat străzile oraşului şi s-a oprit în parcul văratic de la marginea cartierului.

Această bancă? Nu. Aceasta? Nu…

S-a aşezat într-un sfîrşit pe o bancă lăturalnică şi şi-a ridicat privirea în sus..

Cerul albastru, de vară, era brăzdat de cîţiva nouraşi de vată. Răcoarea dimineţii stăruia în aer. Îi  păru o privelişte încîntătoare, care-i lipsise atît de mult. Ceva a mîngîiat-o pe faţă, o rază năstruşnică de soare!

A zîmbit şi o dată cu ea i s-a părut că a zîmbit întreaga lume!

„Ce frumoasă e natura”,  a gîndit şi şi-a întins picioarele pe banca învechită. Acum putea să se odihnească în pace şi să-şi depene amintirile liniştită. Soarele i se răsfira în părul de culoarea castanelor. Faţa ei trăda o pace lăuntrică, aceea pe care o întîlneşti la oamenii împăcaţi cu sine însuşi şi cu cele din jurul lor.

Ce-şi dorea?  Linişte şi fericire. Acele comori pe care oamenii le caută de veacuri.

Şi le-a găsit urma aici, în acest parc bătrîn care răsuflă a înţelegere.

Privirea i se pierduse în zare, mîinile le ţinea încrucişate pe piept. Se ruga?  Încet, în şoaptă, mulţumea pentru toate darurile din viaţa ei. Pentru dorinţele împlinite, pentru marea ei dragoste, pentru oamenii minunaţi din jurul ei, pentru părinţii sănătoşi, pentru copii deştepţi, pentru toate minunile dumnezeieşti la care asistase în viaţa ei.

Timpul parcă se oprise în loc. O bancă lăturalnică într-un parc văratic şi o femeie uşoară ca o floare de cireş odihnindu-se pe acea bancă.

Razele de soare răsfirîndu-i părul de culoarea castanelor şi un cer albastru cu nouraşi pufoşi de vată.

Doar ea şi cerul…linişte şi fericire!

p.s.

Cel mai greu e să găseşti „banca” ta în parcul vieţii! Doar cei ce o caută o pot afla.

Restul… se pierd în neantul timpului, iar nepăsarea le înseamnă trecerea în neştiinţă.