opinii

S-ar putea întîmpla ca unele raţionamente şi concluzii ce se conţin în acest eseu-meditaţie să trezească păreri şi opinii controversate. Cu atît mai bine!

Cum va izbuti omul să se vadă aşa cum l-a format natura, cu toate schimbările pe care le-a suferit, alcătuirea lui originară, datorită evoluţiei timpului şi cum va putea să deosebească ceea ce aparţine de fondul genetic propriu, de ceea ce au adăugat ori au schimbat în el împrejurările, adică progresul tehnic-informaţional?

Timpul este indisolubil legat de sentimentul propriei noastre existenţe. Simţim cum noi înşine ne schimbăm şi vedem cum toate cîte ne înconjoară se nasc, se transformă şi pier. Dar poate cea mai insolită transformare pe care o provoacă asupra omului Timpul este anume evoluţia de la cuvînt – la discurs! Apariţia cuvintelor a fost mai mult obligatorie, decît întîmplătoare; un factor cheie, determinant, atît în dezvoltarea umană, cît şi în comunicarea interpersonală.

Prima etapă оî evoluţia artei comunicării o constituie Epoca vorbirii şi a limbajului – atunci cînd are loc trecerea de la sunete şi gesturi (ca formă de comunicare) din epoca preistorică la apariţia primelor articulaţii. Deci vorbirea apare drept urmare a trecerii la primele forme de activităţi (agricultura, creşterea vitelor, pescuitul etc).

Următoarea etapă în dezvoltarea vorbirii o constituie Epoca scrisului – momentul de cotitură în evoluţia omenirii. Scrisul, ca şi apariţia statului, reprezintă un indiciu ce denotă trecerea la o etapă mai avansată a conştientului uman. Din timpuri demult apuse aflăm legende precum că scrisul n-ar fi fost inventat de om, ci ar fi un dar al zeilor. Oricum, la început existau mai multe forme ale scrierii: hieroglifică, hieratică, demotică (Egipt), cuneiformă (Mesopotamia), ca mai apoi civilizaţia antică să facă o mare realizare, inventînd alfabetul – uşa de intrare în lumea civilizaţiei ulterioare. De aici şi pînă la discurs nu se intersectează bariere de neînlăturat.

La o anumită etapă de dezvoltare intelectuală propoziţiile elementare, ca unităţi sintactice ale actului comunicativ, au încetat să satisfacă omul care, datorită unor capacităţi intuitive apărute, avansa evolutiv. Se schimbă aşa-numitul modus exprimandi, deoarece limba nu e altceva decît reflectarea gîndirii vieţii individului. Limbajul e în primul rînd o activitate discursivă, legată strîns de activitatea umană. Deci, conceptul de „discurs” ne trimite la o entitate mai extinsă – la cea de formaţiune discursivă, activă în text, care nu poate fi înţeleasă decît ţinîndu-se cont de parametrii de natură socială.

Conştiinţa omului s-a dezvoltat încet şi anevoie şi acest proces este departe de a fi încheiat. Au trecut multe secole pînă cînd dezvoltarea acestuia a condus la apariţia culturii. Acţiunea vorbirii şi limbii asupra proceselor psihice este definitorie şi se manifestă ca factor ce determină structura perceperii, formează arhitectonica memoriei şi determină selectivitatea atenţiei.

„Cred că densitatea socială, gîndirea discursivă îl ascunde pe om faţă de sine însuşi, îl desparte de dorinţele sale cele mai refulate, de nevoile sale cele mai esenţiale, de miturile sale, de neliniştea lui autentică, de realitatea lui cea mai tainică, de visul său”(Eugene Ionesco)

Să fie oare aşa? Aici să ne fi adus evoluţia de la cuvînt la discurs? La fuga de sine însuşi?